E de la sine înțeles că farmecul unei cărți nu poate fi redat în altă limbă decât cu ajutorul unui traducător iscusit. Totuși, de prea puține ori ne gândim la importanța muncii acestuia. Mihail Vakulovski este unul dintre traducătorii care au rescris în limba română pentru Curtea Veche Publishing opere ale unora dintre cei mai mari autori ruși contemporani: Vladimir Sorokin, Mihail Kononov, Zahar Prilepin.
Reproducem mai jos un fragment dintr-o recenzie a volumului „Patologii” de Zahar Prilepin (apărut în 2014 la Curtea Veche Publishing), publicată de Mihail Vakulovski în revista online Tiuk!:
Romanul „Patologii” (publicat în 2005) este debutul literar al lui Zahar Prilepin, în acest moment considerat unul din cei mai buni scriitori ruşi contemporani, laureat al celor mai importante premii culturale ruseşti (inclusiv Naţbest şi Supernaţbest), scriitor tradus în 15 limbi, ediţia franceză a „Patologii”-lor fiind premiată cu „Rusofonia”, pentru cea mai bună traducere a unei cărţi ruseşti.
„Patologii” este un roman foarte bun, foarte tare, foarte complex, foarte bine scris şi impecabil structurat. Romanul are două linii de subiect majore – războiul şi dragostea, alte teme importante fiind gelozia (masculină), copilăria şi religia. Acţiunea are loc în prezent, în Cecenia, iar personajul principal, Egor Taşevski, e un soldat rus, membru al forţelor speciale, care luptă în războiul din Cecenia (ceea ce i s-a întîmplat şi scriitorului, poate şi de aceea reuşeşte să fie atît de veridic!). Aşadar, Zahar Prilepin se uită prin ochii acestui soldat ca să ne descrie războiul din Cecenia. Dar e un punct de vedere existenţial, fiind vorba de beletristică, nu de un manifest social.
Romanul începe cu postfaţa, care e foarte concentrată şi spune multe despre Prilepin, dar şi despre stilul şi intensitatea cărţii, iar cînd termini romanul îţi vine să mai citeşti o dată postfaţa din faţă, astfel cartea riscînd să se transforme într-o matrioşco-roman… Postfaţa conţine o gingăşie paternă totală şi nemărginită (Prilepin are patru copii – aflăm asta din biografia de pe site-ul personal, la rubrica „realizări”), o poftă disperată de viaţă, o putere de supravieţuire supraomenească. Chiar de aici descoperim tehnici deosebite, dar şi multe detalii de care-ţi aminteşti la lectură (din acest punct de vedere Prilepin e cehovian, la el arma care apare în actul întîi va împuşca neapărat mai încolo, nu e deloc ca la Peter Handke, să zicem). Cînd autobuzul în care se afla protagonistul şi copilul său adoptiv cade sub apă, scriitura sa transmite trecerea timpului foarte ingenios şi convingător, altfel în substanţa lichidă faţă de trecerea normală a timpului, dar şi intensitatea şi disperarea trăirilor în situaţiile limită („Am întors capul spre stânga şi am văzut că uşa e deschisă şi, împingându-mă pe sub picioarele cuiva, m-am întors, m-am apucat cu mâna stângă de uşă, de bara de fier, încă de ceva, mi-am rupt undeva unghia degetului mijlociu şi parcă din ultimele puteri, împingeam din picioare, uneori în gol, uneori nimerind ceva, mă mişcam undeva, şi deodată am simţit cum autobuzul a început să se ducă iute în jos, precum un meteorit subacvatic, iar eu cu copilul am rămas în apa rece ca gheaţa, în mijlocul râului, pierduţi de lume. Întunericul era în valuri şi neplăcut la gust şi doar mai târziu mi-am dat seama că, tot învârtindu-mă prin autobuz, mi-am muşcat obrazul şi o bucăţică din el se rostogolea pe la mine prin gură şi, asemeni unui atlet nu prea inteligent, se împingea în cerul gurii mele, sprijinindu-se de limba-mi roz, de parcă s-ar strădui să mă ridice cu forţa unicului lui muşchi. […]”)
Continuarea recenziei o puteți citi aici.
Sursa fotografie Mihail Vakulovski (featured image): pagina personală de Facebook. Credit foto: Cosmin Bumbuț