Curtea Veche Publishing vă invită sâmbătă, 2 iunie, la evenimentul de lansare a volumului „În apărarea piețelor” de Lucian Croitoru din cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest. Lansarea va avea loc la standul editurii, începând cu ora 16.30. La eveniment vor vorbi alături de autor, Adrian Vasilescu (consilierul guvernatorului BNR), Virgil Stoenescu (membru în Consiliul de Administraţie BNR și prof. univ. dr. la Academia de Studii Economice), Stelian Tănase (analist politic) și Grigore Arsene (Manager General Curtea Veche Publishing).

În continuare, redăm un articol inclus în volum, publicat pe www.hotnews.ro, www.cursdeguvernare.ro, www.mediafax.ro, www.gandul.info, www.zf.ro, www.jurnalul.ro, la 15 februarie 2012.

Vom reuşi să facem din capitalism noua normalitate?

Actuala criză economică (şi, mai ales, profunzimea ei) este produsul capitalismului bazat pe pieţe libere. Faptul că aceasta se întâmplă la foarte scurt timp de la căderea socialismului pare să fie o dovadă pentru mulţi români. Doar puţini mai cred (şi chiar şi mai puţini înţeleg) că, dimpotrivă, criza mondială a apărut de la lipsa capitalismului chiar în ţările care l‑au consacrat. În lume, în general, soluţia la problemele economice şi sociale este re-facerea capitalismului. În România, provocarea profundă este chiar instaurarea capitalismului şi transformarea lui în noua normalitate.

Criza mondială şi capitalismul

Capitalismul înseamnă o succesiune de alegeri libere responsabile pe care le fac entităţile private (oameni sau firme) dat fiind un set de reguli bune. Alegerile libere responsabile şi regulile bune conlucrează pentru a face din capitalism cel mai productiv mod de organizare economică cunoscut. Germania capitalistă a întrecut Germania socialistă, Coreea de Sud a întrecut Coreea de Nord, iar Finlanda a întrecut Estonia, pe vremea când aceasta din urmă era parte a Uniunii Sovietice.

Nu se poate spune că alegerile libere private au fost întotdeauna responsabile şi că nu au contribuit la criza actuală. Dar, cu certitudine, când a izbucnit criza financiară regulile nu mai erau demult bune. Criza a întrerupt un proces treptat de deraiere a regulilor de la cerinţa de a fi clare, coerente între ele şi corecte (adică fără a favoriza interese speciale). Când regulile deraiază substanţial de la aceste cerinţe, nu mai putem vorbi de capitalism.

Pieţele au devenit tot mai globale, în timp ce reglementarea a rămas fragmentată naţional, regional, pe produse şi pe instituţii. Chiar şi în cele mai avansate economii, inovaţiile pieţelor financiare globalizate nu au fost urmate de reguli bune, astfel că structura stimulentelor s‑a distorsionat. Apariţia sistemului bancar umbră (shadow banking) aproape nereglementat, este cel mai clar şi cunoscut exemplu.

Treptat, economia a tins să fie capturată de cei care au înţeles cum pot exploata reglementarea neadecvată şi distorsiunile din structura stimulentelor. Tot mai multe decizii private şi‑au pierdut caracterul responsabil. De exemplu, salvările unor entităţi private de către guverne au încălcat principiul răspunderii pentru deciziile luate şi au alterat concurenţa.

Astfel, unii au putut rămâne pe piaţă doar prin împiedicarea altora de a veni cu produse mai bune, ceea ce reprezintă o pierdere pentru societate. Mai mult, garanţia implicită a statului a făcut posibil ca unii să‑şi asume riscuri care le-au adus lor profituri şi contribuabililor pierderi. Aceste practici explică magnitudinea incredibilă a boomului din perioada 2004–2007 şi a prăbuşirii care a urmat. Acest rezultat nu a fost produs de capitalism, ci de clicile care au capturat parţial economia.

Lucian Croitoru

Sursă foto

„Capitalismul” de Dâmboviţa

În România, clicile (acea simbioză apărută după revoluţie între creatorii de reguli şi noile elite de afaceri) au capturat economia încă din decembrie 1989. Criza actuală din România este, în primul rând, expresia eşecului guvernelor de a instaura capitalismul. Economia de piaţă se bazează pe principiul că oamenii sunt liberi să exploateze oportunităţi şi să evalueze riscuri în limite stabilite prin legi. Cei care reuşesc sunt liberi să ia profiturile, iar cei care fac pierderi trebuie să plătească.

În România suntem departe de principiile la care m-am referit. În primul rând, întârzierea cu care au fost adoptate anumite reguli bune face să lipsească antreprenorul adevărat. Sunt prea mulţi antreprenori „de carton”. Cu unele excepţii, antreprenorul român a rămas cu trăsăturile pe care le-a identificat Gusti, cu multe decenii în urmă: el se uită spre bugetul public aşteptând să pice ceva.

Antreprenorul conectat la fondurile bugetare nu vede în orice o oportunitate, aşa cum se întâmplă în capitalismul bazat pe pieţe libere, ci vede oportunităţi în orice proiect bugetar. Unii dintre aceşti antreprenori sunt clienţi politici. Ei nu se îmbogăţesc din riscurile pe care şi le asumă pe banii proprii, cum ar fi normal, ci din „alocările”care îi favorizează în raport cu alţii. Proverbul „spune‑mi cu cine umbli ca să-ţi spun cine eşti” funcţionează şi în varianta „spune-mi cine este la putere ca să îţi spun cine câştigă licitaţiile pentru proiectele finanţate din bani publici”.

În al doilea rând, aceşti antreprenori „de carton” nici nu evaluează şi nici nu‑şi asumă vreun risc de contrapartidă. Ei sunt la adăpost. Chiar dacă plăteşte cu întârziere, bugetul până la urmă plăteşte. Plăteşte însă un preţ suficient cât să acopere şi perioada de întârziere. Această dobândă implicită este inflaţionistă. Dar plătitorul de impozite este captiv, nu are ce să facă. Antreprenorii conectaţi la bugetul public reflectă mai degrabă un defect al aparatului de stat decât caracterul malefic al afacerilor lor.

În al treilea rând, ceilalţi antreprenori care îşi asumă riscuri nu sunt în mod necesar liberi să ia profiturile. Profiturile estimate pentru investiţiile de astăzi ar putea, pur şi simplu, să nu se materializeze din cauza schimbărilor prea dese ale sistemului de impozitare.

În sfârşit, în economia României nu toţi cei care fac pierderi suportă consecinţe. În relaţia cu statul, continuă să opereze restricţiile bugetare slabe. Multe entităţi de stat – sau chiar private, dacă sunt prea mari pentru a fi lăsate să eşueze (too big to fail) – sunt salvate de stat ex post. Firmele au arierate către bugetul public de aproape 3,3 procente din PIB, cea mai mare parte venind de la companiile de stat. Dar, parţial, aceste arierate se şterg din când în când, sub diferite pretexte.