Poezii (ediţia a II-a)

Colecție: Poezii

Copertă: Dan Stanciu

Anul apariției: 2002

Număr pagini: 284

Format: 13 x 20 cm, broşat

ISBN: 973-8356-55-5

Poezii (ediţia a II-a)

Autor: Geo Dumitrescu

În stoc
13,49 Lei

Comenzi telefonice:
021 222 25 36 / 0744 369 721
Interval orar: 9:00 - 17:00
  • Ne salutam aşa: mai întîi aşezam mîna
    pe obrazul ei, apoi o mutam uşor
    pe obrazul meu, aducînd între degete
    un fir de răcoare. Prin asta,
    temperaturile noastre deveneau egale,
    apoi, din nou le făceam să difere
    alergînd unul prin celălalt...
    Treceam prin lungi coridoare de umbră,
    prin grele, urcuşuri
    şi bucurii tulburi şi galbene,
    apoi ne-ntorceam
    în căderi libere, ameţitoare,
    despovăraţi de timp şi de trupuri,
    tăcuţi şi albi...

    Daniel Cristea-Enache: \"Geo Dumitrescu, poetul care debuta, în 1941, la 21 de ani (cu placheta Aritmetică) şi tot pe atunci, cu puţin timp în urmă, iniţia împreună cu un grup de colegi revista Albatros, ilustrează perfect precocitatea artistică. Cinci ani mai tîrziu, îi apare Libertatea de a trage cu puşca, impus imediat ca un manifest liric al noii generaţii şi conţinînd poeme scrise între anii 1940-1943. Publicat după încheierea războiului, volumul (care purta iniţial titlul Pelagră) fusese scris aşadar în toiul acestuia, însă cenzura îi interzisese apariţia. Tot la scurtă vreme după terminarea războiului, apare volumul de interviuri al lui Ion Biberi, Lumea de mîine (1945). În sumarul lui, dialogul cu Geo Dumitrescu este memorabil şi prin frazele voit-scandaloase ale tînărului intervievat. Poezia de tinereţe şi atitudinea care o subîntinde, de un nonconformism proaspăt şi seducător, vor fi de acum încolo mai mereu asociate cu numele lui Geo Dumitrescu, lipite literalmente de acesta. În receptarea şi interpretarea operei lui, mulţi comentatori vor lua teribilismul poetului ca pe un bun critic deja cîştigat, transformîndu-l într-un fel de categorie estetică şi morală, suficientă sieşi, atotstăpînitoare peste universul liric. A contribuit la aceasta, fără îndoială, şi \"îngheţarea\" imaginii respective, odată cu intrarea culturii şi a societăţii româneşti într-un nou regim politic, comunist. În pofida cîtorva spectaculoase şi triste conversiuni, majoritatea scriitorilor din vechiul regim se văd reduşi, în ochii noilor diriguitori, la un portret lipsit de perspectivă şi de nuanţe, care îi acuză. Din fericire pentru Geo Dumitrescu (om de stînga, pe timpul războiului şi al unei dictaturi de dreapta), imaginea sa de poet antioficial şi antirăzboinic este, în condiţiile actuale, cît se poate de favorabilă. El are acum o intensă activitate publicistică; şi totuşi poetul tace editorial pînă în 1963, cînd îi apare volumul Aventuri lirice. Acesta a făcut impresie (senzaţie) nu doar prin calitatea versurilor, ci şi prin diferenţa marcată în raport cu vîrsta anterioară a creatorului (înainte \"distructiv\", acum \"constructiv\"). Cu toate acestea, imaginea iniţială - Geo Dumitrescu, tînărul şi rebelul autor al Libertăţii de a trage cu puşca - este mai rezistentă, subordonîndu-şi liniile de evoluţie ulterioară. Deşi poetul scrie, acum, cu totul şi cu totul altfel, altceva, centrul de greutate al liricii sale rămîne parcă fixat în faza imediat-postbelică. Mai ales că volumul următor, Nevoia de cercuri (1966), reeditează, într-o \"Anexă\", Libertatea de a trage cu puşca. Dar puse alături, versurile celor două vîrste ofereau de fapt un bun prilej de comparaţie şi discriminare. Că în noua etapă nu e nicidecum vorba de o simplă \"variaţie\" formală o arată şi ciclul de poeme erotice Furtună în Marea Serenităţii, precum şi ulteriorul Jurnal de campanie (1974). De la acest punct, creaţia lui Geo Dumitrescu se aşază pe terenurile deja haşurate, autorul antologînd, reeditînd şi - lucru esenţial - organizînd propria materie lirică. De la antologia Africa de sub frunte (1978) şi pînă la reeditările integrale ale versurilor, în volume cum este şi cel de faţă, poemele îşi caută locul cel mai potrivit în cuprinsul eterogen al unei Cărţi unice. Poetul îşi convoacă \"piesele\" şi le distribuie non-cronologic, urmînd alte criterii (mai solide sau mai imponderabile): tematică şi atmosferă, tonalitate lirică şi vibraţie morală. (...) Ciclul Jurnal de campanie schimbă, o dată în plus, coordonatele poeziei lui Geo Dumitrescu, structura internă şi configuraţia versurilor. Acestea sunt selectate atent, pentru a transmite - prin intermediul sensibilităţii şi conştiinţei scriitorului - un tip diferit de mesaj, o nouă vibraţie morală. Smuls din reveriile şi împlinirile sale erotice, eroul se alătură unei nesfîrşite caravane a oamenilor. Pentru că aceştia \"nu trăiesc ca săbiile/ în teci de oţel,/ fiecare într-o teacă\", şi poetul cu atît mai puţin va fi trăind \"undeva, într-o scandinavie a vieţii\". Va ieşi deci \"de sub ciuperca de fetru a singurătăţii\", îngroşînd, ca să zic aşa, rîndurile umanului: \"mă-ntorc printre oameni, pătrunzînd/ ca într-o pădure adîncă, răcoroasă,/ care-mi restituie/ temperatura firească a vieţii...\" Poemele sunt acum mai optimiste, \"constructive\" şi mobilizatoare (Oraţie la o moară de lumină, Macarale la marginea oraşului), avînd aproape întotdeauna o anumită întindere, o suprafaţă pe care să se poată înălţa edificiul argumentativ al autorului. Versul devine amplu, retoric, discursiv, şi cel mai bine se vede evoluţia lui dacă îl comparăm cu cel de tinereţe (Libertatea de a trage cu puşca, Romantism, Ford, La moartea unui fabricant de iluzii, Despre certitudini, poeme, toate, ale primei vîrste, apar în această secţiune). Prin astfel de evoluţii şi rupturi, acumulări şi decantări, modificări ale ritmului şi ale perspectivei, Geo Dumitrescu ajunge la o extraordinară poezie-sinteză. O sinteză morală, înălţată deasupra tezei \"demolatoare\" şi antitezei \"sentimentale\" (şi utilizîndu-le, creator, \"materialul\"), care se înfăşoară şi se desfăşoară în poeme vaste, perfect structurate (Cîinele de lîngă pod, Doar aşa să alergi, Treptele iertării) pentru a putea fi urmărită secvenţial, în toate momentele \"închegării\" ei: \"Greşim în fel şi chip, e omeneşte —/ doar cine nu trăieşte/ nu greşeşte.../ (Aşa-mi spunea, cu vorbe nu prea noi,/ amicul meu cu suflet de cristal.)/ (...) - Să-l ierţi, zicea,/ pe cel ce fără voie te-a lovit,/ pe cel ce, prost ţintaş,/ te-a nimerit în plin, ochind alături./ Să-l ierţi pe cel ce cu stîngacea-i mîngîiere/ un umăr ţi-a zdrobit sau o speranţă,/ pe cel ce te-a lovit/ de frică, sau de foame,/ din simpla bucurie de-a trăi,/ ca din avîntul orb, elementar,/ cu care explodează mugurii-n April./ Chiar şi pe cel ce te-a lovit cu ură/ îl poţi ierta —/ de-i meriţi ura sau de nu i-o meriţi,/ ajută-l tu din coaja ei să iasă,/ aşteaptă-l/ într-o zi,/ şi-o va lăsa pe-un gard:/ pestriţă, veştedă armură,/ din care fluturele a scăpat./ (...) Dar mai presus de toate,/ e ceva/ ce-ntrece larga margine-a-ndurării./ Să ierţi, cum spui,/ să ierţi în fel şi chip,/ dar uită-te în palma ce-a lovit:/ şi de-ai să vezi în relieful sincer,/ pe albia adîncă dintre linii,/ o urmă inelară,/ o bătătură galbenă, ciudată,/ să ştii că e o urmă de arginţi,/ să ştii că lovitura fu plătită.../ Şi asta să n-o ierţi!/ O, asta niciodată să n-o ierţi!\" (Treptele iertării). Splendide versuri, cu valoare deopotrivă etică şi estetică, şi \"semnalizînd\" existenţa unor alte trepte: cele ale operei unui ironist foarte sentimental. Cititorului nu-i va fi deloc greu să urce această scară în spirală. La fiecare treaptă şi la fiecare cat, poezia lui Geo Dumitrescu respiră tinereţe.\"