Moldova sovietică, 1946–1947: mama face turte din iarbă  şi pământ şi le împarte cu grijă între copii. Tatăl pleacă la oraş, în căutare de hrană, şi la întoarcere moare în pragul casei, epuizat de foame. Vecinului cineva i-a furat calul şi i l-a omorât ca să-l mănânce. Iar despre o femeie ce locuieşte câteva case mai încolo s-a auzit că şi-a ucis mezinul de câteva luni pentru a-şi hrăni ceilalţi copii. Între timp, detaşamentele de rechiziţionare îşi continuă cu sârg misiunea, ca nu cumva să fi scăpat vreun bob de grâu prin podul cuiva.
S-a scris mult despre foametea din 1932–1933 din Ucraina, dar câtă lume ştie că a mai fost o foamete, la fel de cruntă, în Moldova — cauzată nu de secetă, cum se pretinde în documentele vremii, ci de zelul autorităţilor comuniste —, care a ucis peste 200 000 de oameni? Volumul de faţă vine să umple acest gol, cu mărturii cutremu-rătoare ale supravieţuitorilor, documente şi fotografii de arhivă. Deşi lectura este aproape insuportabilă, o dată ce ai deschis cartea n-o poţi lăsa din mână, pentru că totul pare scos dintr-un roman de groază inabil exagerat. Numai că e perfect autentic.

Unchiul meu diplomat povestea in familie. Am fost de mica marcata, de rautatea si dezumanizarea existenta. Peste ani, l-am intrebat. Era absolut totul adevarat. Unde nu este Dumnezeu, este moarte.