Emil Manu: Generaţia de scriitori (poeţi, prozatori, dramaturgi, eseişti), de care se vorbeşte în paginile acestei cărţi, se grupează în eşalonul dovedit a fi cel mai protestatar pe planul luptelor pentru liberattea creaţiei literare din toată istoria culturii româneşti. Botezată de unii comentatori cu un nume inadecvat de Generaţia pierdută, în cartea de faţă am propus, din nou, să fie utilizat un alt nume, mai potrivit cu modul de manifestare şi de încadrare istorică a grupării de literatori, care s-au afirmat începând cu anii 1938-1946 şi care au ajuns azi nume de prima mână în cultura română: Generaţia literară a războiului.

Lucrarea cuprinde mai multe capitole: Poezia : Geo Dumitrescu, Ion Sofia Manolescu, Ion Caraion, Ben Corlaciu, Constant Tonegaru, Mircea Popovici, Mihail Crama, Radu Stanca, Dimitrie Stelaru, Veronica Porumbacu, Victor Torynopol, Nina Cassian, Teohar Mihadas, Petru Sfetca, Sergiu Filerot, Iordan Chimet, Tudor George, şi Vasile Nicolescu, Proza : reprezenatată prin Marin Preda, Eugen Barbu, Dinu Pillat, Marin Sîrbulescu, Tiberiu Tretinescu, Pavel Chihaia, Ovidiu Constantinescu, Laurenţiu Fulga, Mihail Villara, Emil Ivanescu, Petru Vintilă, Constantin Toiu, Ion Maxim, Dan Tarchila, Dragoş Morarescu, Cercul literar de la Sibiu : Revista cercului literar, Radu Stanca, I. Negoitescu, Ştefan Aug. Doinaş, Ion D. Sîrbu, Critica literară a generaţiei războiului: George Ivaşcu, Al. Piru, Adrian Marino, Dinu Pillat, Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Mihail Petroveanu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Paul Cornea, Mihail Gafita, I. Negoitescu, Cornel Regman, Nicolae Balota, Ovidiu Cotrus, Radu Enescu, Eugen Todoran, Ovidiu Drimba, Gheorghe Bulgar, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Patru puncte cardinale ale publicisticii din epocă şi câteva titluri în care generaţia literară a războiului şi-a etalat ideile politice şi idealurile artistice, Emil Manu - martor şi cronicar al epocii (Dumitru Micu, Şerban Cioculescu, Dialog Emil Manu - Liviu Grasoiu), Referinţe critice: Marin Bucur, Virgil Mazilescu.

Lucrarea nu revendică nimic, nu deschide procese literare, nu face rechizitorii, ci numai explică evoluţia unor existente istorico-literare, pe care noua direcţionare a culturii le-a corectat ca itinerarii, redescoperindu-le. Cartea mai vrea să demonstreze, dincolo de o cunoaştere integrală a unei epoci de creatori, cu pondere în dezvoltarea literelor române, şi faptul că istoria (chiar a literaturii) nu poate fi minţită şi nici fardată de cosmeticieni ulteriori.