Romanul lui Ma Jian, Tăiţei chinezeşti (apărut în 1990 şi tradus apoi în numeroase ţări), descrie o lume bolnavă, absurdă, în care se nasc cele mai cinice poveşti şi meserii: donatorul profesionist de sânge, scriitorul sărac care trebuie să găsească un nou erou al revoluţiei, asemeni lui Li Feng, şi să scrie despre el dacă vrea să intre în Marele dicţionar de scriitori chinezi, femeia îndrăgostită de un pictor, care se sinucide live, lăsându-se devorată de un tigru în văzul tuturor, proprietarul crematoriului, care alege câte o piesă muzicală în funcţie de meseria fiecărui decedat.

China comunistă e o bucătărie în care se amestecă ingredientele unor istorii crude, anecdotice, suprarealiste. Lucrurile se precipită, destinele se decupează şi prind apoi viaţă ca să ne povestească despre o lume îndepărtată, monstruoasă, dar dureros de actuală şi de empatică. În fiecare pagină a cărţii cineva încearcă disperat să scape, să fie liber să iubească, să aleagă.

Ma Jian, născut la Quingdao, în 1953, este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii chineze actuale. Moştenirea simbolică pe care i-o lasă bunicul lui, victimă a Revoluţiei Cultu­rale, îl face să cunoască direct „binecuvântarea“ regi­mului comunist. Diversele profesii pe care le practică, în special cele de fotograf şi apoi foto­jurnalist, îi permit să călătorească pe teritoriul Chinei, ulterior vizi­tând Tibetul într-o incursiune personală de trei ani. Poveştile pe care le culege, vizând aspecte cel puţin insolite ale culturii tibetane aflate sub ocupaţia chineză, se regăsesc în primele două volume, Red Dust — o carte de călătorii — şi Scoate limba! (Curtea Veche Publishing, 2008). În 1987, Scoate limba! e interzisă de regimul comunist, iar Ma Jian se mută în Hong Kong. După câţiva ani se stabileşte în Europa împreună cu Flora Drew, cea care îi va deveni soţie şi care îi va tălmăci cărţile în limba engleză. În prezent trăieşte la Londra. Ultimul său roman, Beijing Coma (2008), ascunde sub povestea comei unuia dintre participanţii la evenimen­tele din Piaţa Tiananmen, din 1989, metafora poporului chinez — îşi poate aminti trecutul, dar e incapabil să acţioneze.