Extras din cartea “Un alt cânt al lui Marte. Cântul iubirii” de Paolo Isotta – istoric al muzicii și figură de prim-plan a literaturii italiene.
„Am ascultat din nou acum câteva zile Oedip de Enescu, împreună cu niște prieteni care nu cunoșteau opera, şi cărora le-am făcut o scurtă prezentare a acesteia. Trecuseră doi ani de când mă apropiasem ultima oară de această capodoperă. Marile opere de artă au capacitatea de a părea mereu noi. Iar eu aveam impresia că aud pentru prima oară acea muzică. Descopeream aspecte care-mi scăpaseră, abisuri pe care nu știusem să le zăresc. Totuși erau acolo. M-am simțit copleșit de această imensă operă de artă. Am avut senzația că mă găsesc dinaintea uneia dintre cele mai puternice voci ale Mitului pe care a știut s-o creeze omul modern. Sofocle transpus în muzică de un compozitor român. Român, parizian și cosmopolit, care a preluat cu siguranță mitul arhaic și infinit de complex al poetului atenian, între altele și pentru că acesta a renăscut prin intermediul civilizației romane și al poeziei lui Ovidiu.
Din marea artă se naște marea artă, spuneau cei din vechime în sentința artifex additus artifici, artistul crește mulțumită altui artist.
Borges scrie că toată poezia e o glosă la Homer și Virgiliu. Iar Oedip al lui Enescu e o glosă la Sofocle. Dar o glosă tot atât de bogată precum textul pe care-l transpune; iar muzica, fiind limbajul privilegiat al Mitului, reușește să adauge poeziei lui Sofocle mister și profunzime metafizică. Și e inclusiv o glosă la întreaga istorie a dramei muzicale.
Dialogul cu Enescu va fi pentru mine o inegalabilă sursă de cunoaștere și de bucurie în toată viața pe care mi-a mai rezervat-o Destinul. Și îmi dau seama că aceeași senzație pe care am avut-o reascultând Oedip se trezește în mine și dacă mă apropii de Simfonii, de Vox Maris, de muzica de cameră, de superbele lieduri. Dar lui Enescu îi sunt dator, pe lângă toate astea, pentru ceva minunat care, la vârsta de 65 de ani, mi-a îmbogățit viața pe plan artistic și afectiv.
Anul 2015 a fost cel în care am decis să abandonez meseria de critic muzical, după 41 de ani la două mari ziare italiene. Decadența tot mai accentuată a vieții muzicale – asediată de mediocrităţi, de dirijori, cântăreți și instrumentiști improvizați, de regizori ridicoli, de ignoranță, compromis – mă făcea să fiu tot mai nefericit. Acum nu mai stau de vorbă decât cu Cei Mari, vii sau intrați în eternitate. Și sunt din nou fericit.
Într-una dintre ultimele luni când mai practicam meseria de critic, scrisesem în Corriere della Sera un articol în memoria Maestrului Enescu. Se împlineau 60 de ani de la dispariția lui. Atunci a luat naștere o prietenie afectuoasă cu Mariana și cu Radu Varia. E o prietenie de dată recentă, în luna mai împlinește de abia trei ani, dar miezul acestei prietenii e străvechi.
Mariana este o Somma Artista, mândria Patriei sale. Am ascultat-o pentru prima oară interpretând La Traviata de Verdi, sub bagheta neuitatului Thomas Schippers, la festivalul Maggio Musicale Fiorentino – o versiune comparabilă cu cele cărora le-au dat viață Renata Tebaldi, Anita Cerquetti, Maria Callas. Această Artistă Supremă, cum spuneam, are şi o altă calitate rară, la fel ca Varia (les beaux ésprits se rencontrent): o inimă de aur. Când am văzut modul sever, dar afectuos, de o generozitate fără seamăn cu care ea își îndrumă atât de numeroșii discipoli – şi asta în amintirea Haricleei Darclée, a cărei demnă moștenitoare este –, gândul m-a dus imediat la Maestrul meu Vincenzo Vitale. Mariana îi este o soră spirituală. Muzician infailibil, ea are, ca și el, capacitatea de a extrage bucurie din lucrurile mărunte ale vieții, nu numai din cele majore, are un pronunțat simț al umorului şi un caracter seducător.
Aşa am început să înțeleg profunda afinitate ce există între caracterul românilor și cel al napolitanilor mei. Împreună cu Radu am găsit rădăcini extraordinare, în greacă și latină, ale limbilor română și napolitană, care nu e un dialect, ci un idiom străvechi, literar, mai vechi decât limba italiană. Şi simt că napolitanii au, precum românii, un fond precreştin care îi face mai apți decât alte popoare să pătrundă în profunzimile Mitului.
Nu mă voi repeta aici vorbind despre fascinația pe care mi-o inspiră cultura românească din secolul al XX-lea. Civilizația acestui secol n-ar exista fără România și îi citez în carte pe marii români care și-au adus contribuția la crearea ei, de la Brâncuși încolo. Pe Vintilă Horia îl citeam deja în adolescență… Iar memoriile Reginei Maria mi le-a dăruit bunica, tot pe vremea adolescenței. Așa am început să visez la peisajele montane și de câmpie ale atât de frumoasei țări.
Pe 13 mai 2016 a avut loc prezentarea ediţiei italiene a acestui volum la București. Una dintre cele mai frumoase zile ale vieții mele! Mariana organizase în casa Enescu, devenită muzeu, un concert al discipolilor săi. Cât de bine cântau, cu ce respect pentru muzică, ce tehnică, ce dicție perfectă, portando la voce avanti, cum se spune în jargonul nostru! Într-adevăr, una dintre cele mai mari soprane dramatice de agilitate din ultimii 50 de ani își investise cu generozitate toată arta, experiența, prestigiul, charisma pentru a plăsmui tineri artişti – nu doar soprane și mezzosoprane, ci și tenori, baritoni, bași. Eram încântat. Încântat și să o văd cum îi îndruma, mai mult cu privirea decât cu gestul. Apoi, alt miracol e acela că-i face să-și ia zborul singuri.
Am rămas câteva zile în România. Au ținut să mă aibă oaspete, să mă ducă în zona de munte, la Coliba Haiducilor din Poiana Braşov, o tavernă tipică locului, în care o formație de lăutari ne-a cântat o tarantella napolitană. Bucate și vinuri delicioase. Bucureştiul, apoi, l-am putut cutreiera pe jos și cu mașina – oraș considerat în anii ’30 Parisul Europei de Est. Am putut să observ teribilul contrast dintre frumusețea arhitecturală a ceea ce rămăsese din secolele XIX și XX și posomorâtele falanstere ridicate sub trecutul regim. Din fericire însă Bucureștiul a întors pagina și spiritul de odinioară a renăscut. Era îngropat sub cenușă, nu murise. Arta și cultura sunt și un instrument care servește la transformarea omului din supus în cetățean, civis pe latinește – adică om liber. Tradiția locului – odată cu familiaritatea pe care această națiune o are cu arta clasică și cultura europeană, din Evul Mediu până în secolul al XX-lea – face ca acest proces să fie mai la îndemână pentru români decât pentru alte popoare.
Am trecut până acum sub tăcere cealaltă minunată surpriză din acea zi de 13 mai. Mariana îl chemase anume de la New York pe Matei Varga, un artist tânăr, dar aflat deja la primii săi pași pe scena mondială, un pianist fin, elegant, cu o tehnică desăvârşită, cu o profundă muzicalitate, instinctivă și cultă în același timp. Un băiat încântător, plin de căldură, de modestie, de delicatețe, de simț al umorului. Îl admir mult și mi-e foarte drag; a venit la Napoli să mă vadă și mi-a promis că îmi va face o vizită mai lungă. El, care a înregistrat pe disc muzica lui Enescu în interpretări pline de acel ethos propriu autorului, m-a onorat participând cu arta sa la acea incredibilă serată.
De acum, Bucureștiul și casa Varia-Nicolesco sunt și casa mea. Şi e doar o consecință firească faptul că ediția românească a cărții mele Altri canti di Marte le este dedicată celor doi, care mi-au făcut cunoștință cu națiunea lor, mi-au oferit iubirea lor și au făcut posibilă ediția de față.
Închei această notă cu o știre care-l va bucura, cred, pe cititorul român. Ovidiu, unul dintre cei mai mari poeţi ai tuturor timpurilor, este roman, însă națiunea română l-a adoptat printre emblemele sale naționale. A fost cel dintâi care a compus poezii în limba getică, pe care o învățase în ținuturile ce aveau să devină România. Dar nu numai atât. În 2017 s-au împlinit 2 000 de ani de la moartea sa la Tomis, Constanța de azi, pe țărmul Mării Negre, în timpul exilului despre care vorbește în ultimele sale scrieri. Iar Ovidiu, cinstit de Europa în timpul vieții, ca și în ziua de azi, a constituit un punct de plecare și pentru opere muzicale, pe lângă cele ținând de domeniul poeziei, al picturii sau al sculpturii, mai mult decât oricare alt artist. Asta datorită capacității sale de a povesti miturile – Mitul, care se manifestă îndeosebi în poemul său Metamorfoze. Şi nu e de mirare că opera lirică începe tocmai cu el, odată cu Dafne a lui Jacopo Peri (Florența, 1598). Iar în secolul trecut și în anii 2000 numeroși compozitori își află în el inspirația. Ultima Daphne, supremă împlinire a poveștii poetului de la Sulmona şi Tomis, este cea a lui Richard Strauss, din 1938.
Cineva ar fi trebuit să scrie o carte despre raporturile dintre Ovidiu și muzică. Am tot așteptat să apară. Nimeni la orizont. Faute de mieux, încerc eu în acest moment. Se va numi La dotta lira – lira e instrumentul lui Apollo, la care și Ovidiu (urmaș, nu doar închinător al lui Orfeu) își cântă miturile; ea e doctă datorită cunoașterii profunde şi filozofice fără egal a Mitului, unde fiecare poveste e legată de o alta, aşa cum se întâmplă în prologul la Daphne, când Poetul coboară din Câmpiile Elizee și se adresează spectatorilor. Sper ca, până la sfârșitul anului, cartea să apară. Şi sper ca spiritul lui Ovidiu s-o accepte ca pe un omagiu – un omagiu adus după puterile mele.”
Paolo Isotta
Napoli, martie 2018
Născut la Napoli, în 1950, Paolo Isotta a studiat încă din copilărie muzica, limbile clasice și moderne, care i-au deschis orizonturile odată cu vaste perspective asupra istoriei și culturii.
Comandă cartea “Un alt cânt al lui Marte. Cântul iubirii” aici.