Joi, 12 noiembrie 2015, Curtea Veche Publishing vă invită la evenimentul de lansare a celui mai recent volum semnat de Răzvan Petrescu, “Ursulețul lui Freud”. Lansarea va avea loc începând cu ora 19.00 la Connect Hub (Bulevardul Dacia, nr. 99, etaj IV). Alături de cunoscutul prozator, vă vor întâmpina Marius Chivu (redactor-editor Dilema Veche) și scriitorul Radu Paraschivescu. Oficiile de gazdă vor fi făcute de Dragoș Rouă (cofondator Connect Hub) și discuția va fi moderată de Miruna Meiroșu (PR Manager Curtea Veche Publishing). Evenimentul va fi urmat de o sesiune de autografe.

Intrarea este liberă, pe baza unei rezervări la adresa evenimente@curteaveche.ro.

Ursuletul lui Freud [Petrescu] m

“Ursuleţul lui Freud” reuneşte cronicile de carte publicate de-a lungul timpului de Răzvan Petrescu în Dilemateca. 35 la număr. Textele sunt însă doar formal cronici, ele de fapt situându-se mai mereu undeva la graniţa dintre literatură, eseu şi pamflet. Volumele despre care scrie Răzvan Petrescu sunt doar un pretext, un punct de plecare de unde începe un torent de referinţe, paralele, digresiuni. Reţeta e simplă: o carte (evident proastă) e aruncată în derizoriu printr-un simplu rezumat. Apoi autorul pune degetul cu precizie de chirurg pe mai toate hibele cărţii, de la nepotriviri de logică, la scriitură plictisitoare, de la personaje implauzibile, la pasaje pe care un redactor mai zelos s-ar fi cuvenit să le elimine fără milă. Absolut delicioase sunt titlurile, jucăuşe, aluzive, de o ironie subtilă, precum şi finalurile, mai mereu abrupte, de impact.

Răzvan Petrescu ştie să-şi ţină foarte bine în frâu ritmul scrierii, păstrează mereu cititorul cu sufletul la gură, apelează constant la sarcasm, face paralele când savante, când caraghioase, fără a fi sub nicio formă preţios. Însă, mai presus de orice, ne arată un paradox: acela că şi literatura proastă are un rost pe lume – poate produce o literatură de cea mai bună calitate, cum e cea din “Ursuleţul lui Freud”.

Fragment din carte:

SENILITATEA LUI EROS[1]

„O capodoperă tulburătoare.“ (The New York Review of Books). Trec peste seninătatea folosirii primului cuvînt, deoarece dac-ar fi să te iei după ce se reproduce pe coperta volumelor apărute în ultimul deceniu, ai zice că sîntem bombardaţi nemilos cu ghintuite capodopere, se aruncă-n noi cu ele de peste tot, ar trebui să purtăm coif, să nu ne lovească vreo astfel de carte tocmai în cap, locul gîndirii.

Tulburătoare, însă, este. Pentru că eroul, profesor şi critic literar, are mai întîi 62 de ani, pe urmă 70 şi o tot iubeşte pe Consuela, o cubaneză de 24 de ani, dar cu părul negru. Acum, dacă sînteţi tipul vizual, imaginaţi-vă farmecul cu plasmă al împreunării dintre un bărbat cu genunchii atîrnînd şi tocmai de aceea cu proteză dentară şi o tînără cu „cele mai formidabile ţîţe din lume“, aşadar dornică de învăţătură. Cartea abundă în remarcabile acte se­xuale, apar şi dispar studente, prietene din copilărie, oftalmoloage care nu se dau în lături de la nimic, frenetic. Sigur că Roth scrie bine, allegro, fluid, schimbă la perfecţie vitezele, dar aşa scriu cel puţin zece mii de oameni de pe planetă, nu e suficient. Ceea ce lipseşte este tocmai miza, cuvînt făcut praf şi pulbere, redus la dimensiuni subatomice de ciocanul realismului socialist, dar totuşi încă viu, încă important, chiar dacă nu se mai vede. Care este ea, aici? Ni se explică, pe coperta IV, că e vorba de legătura dintre Eros şi moarte. Dar cele două imagini cu care rămîi după ce-nchizi cu un sughiţ romanul sînt: prima, tataie lingînd sîngele menstrual al Consuelei (mai erotică decît aşa ceva nu-i nici felaţia pompierului), cu un tampon apărînd misterios a doua zi între ceainic
şi felia cu unt; şi a doua, omul pădurii („cu sexul te duci înapoi în pădure“) suferind din cauza pierderii Consuelei şi, ca orice bătrîn, masturbîndu-se în faţa pianului înainte sau în timp ce cîntă Beethoven, Bach, Scarlatti, Purcel şi Schubert. A doua situaţie este o performanţă absolută, hai să zicem că oricine s-ar descurca cu Beethoven interpretîndu-l doar
cu stînga, dar cum faci cu Scarlatti? Poate-i vorba de-o schimbare ultrarapidă a mîinii cu care se execută onanismul şi partitura. Nu ştiu. Ştiu doar că lau­reatul atîtor premii literare ne prezintă subiectul, existent doar în spaţiul ridicolului, într-un ambalaj intelectual rafinat, cu muzică, Kafka, pictori, Tocqueville. Ca şi cum ai intra într-o cameră înţesată cu cărţi şi spaţiată prin mobile splendide, ai auzi o felaţie appassionată în surdină şi, înain­tînd spre centrul încăperii, ai descoperi sicriul răpitor al scriitorului, de argint, iar înăuntru, chiar pe el. Pentru că „felaţia în bibliotecă e însăşi esenţa ei“.
Şi ce mai povesteşte animalul pe moarte? Despre generaţia ’60, „o generaţie de felatoare minunate“, gînduri despre bătrîneţe, despre pornografie, despre căsătorie, ce oribilă e, şi cît este de înţelept fiindcă
a rămas burlac, el, „marele propovăduitor al fututului“, despre plăcerile pe care nu trebuie să ni le refuzăm, apoi scurte, însă plicticoase eseuri despre anul 2000 şi sfîrşitul lumii, despre Cuba şi Castro, sau aforisme de o inegalabilă noutate: „sexul e şi răzbunare împotriva morţii“. Iar în final Consuela se-ntoarce la moşulică cu un cancer la sîn, şi totul se termină într-un gigantic Love Story geriatric.

A! Şi mai e şi o scenă cu un paralitic care înainte să moară îşi sărută prietenul, fiul, apoi soţia, căreia vrea să-i scoată sutienul şi cine ştie ce s-ar mai fi întîmplat dacă nu-şi dădea duhul, scenă la care-am rîs de m-am prăpădit, pare desprinsă din Moartea domnului Lăzărescu, motiv pentru care vă recomand această broşură dacă tocmai aţi suferit un accident cerebral.

 

 

[1] Philip Roth, Animal pe moarte, Editura Polirom, 2006.