Curtea Veche Publishing are bucuria să anunțe publicarea volumului “Ecleziastul vesel” de Andrei Vieru, renumit pianist, scriitor și matematician român stabilit la Paris. Volumul a apărut pentru prima dată în Franța, în anul 2007, la editura Seuil. Ecleziastrul vesel este o colecţie de eseuri strălucite, îndrăzneţe, nonconformiste, în care fineţea observaţiilor intra în competiţie cu profunzimea lor. Sunt meditaţii libere asupra artei şi a artiştilor, de la compozitori şi interpreţi până la mari scriitori, la care se adaugă analize politico-istorice (vizând dramele din Estul Europei) şi o analiză în perspectivă matematică a muzicii.

Născut în Bucureşti într-o familie bilingvă (tatăl său e compozitorul Anatol Vieru, mama lui — muzicologul de origine rusă Nina Vieru), Andrei Vieru se stabileşte în 1988 la Paris, unde desfăşoară o carieră de pianist. Discografia sa cuprindeArta fugii, Variaţiunile Goldberg, Clavecinul bine temperat de J.S. Bach, Tablouri dintr-o expoziţie de Mussorgski, Sonata în si minor de Liszt, Variaţiunile Diabelli de Beethoven etc. Îşi face debutul literar în limba franceză în revista NRF, la care colaborează timp de câţiva ani.

În continuare, vă recomandăm o cronică a cărții apărută cu prilejul lansării ediției franceze: România literară Nr.19 din 18 Mai 2007 – Eseurile lui Andrei Vieru, de Ion Pop
.

Despre Andrei Vieru ştiam că este un pianist întâmpinat, la Paris, unde trăieşte, ca şi în alte locuri, cu elogii pentru concertele şi înregistrările sale, printre care primează Bach, cu câteva dintre cele mai pretenţioase compoziţii – Arta fugii şi Variaţiunile Goldberg. Dintre discurile lui, mă îmbia, cu o vreme în urmă, dintr-o vitrină geneveză, tot o înregistrare de variaţiuni – Diabelli, de Beethoven. Citind acum, cu plăcută surprindere, culegerea sa de eseuri Le gai Ecclésiaste (“Ecleziastul vesel”), tipărită la începutul acestui an la Editura Seuil din Paris, nu pot să nu fac legătura cu înclinaţia interpretului pentru “variaţiuni”. Căci şi sclipitoarele sale reflecţii pe teme diverse, în speţă muzicale, dar şi literare, filosofice şi chiar de matematică superioară, au ceva – cum să spun? – de vibraţie în jurul unei axe ideatice, unei geometrii mai adânci a operelor şi personalităţilor de care se apropie.

Iar tema sa centrală este legată tot de un soi de “variaţiuni”: manierismul expresiei, gradul ei secund, ce pune mereu ghilimele gândului originar, într-o lume a glosării infinite, ce îndepărtează de prea multe ori de “spusa” directă a trăirii şi a ideii. Îl interesează, de exemplu, şi în sens pozitiv, şi ca pretext de respingere critică, un fel de muzică de gradul doi, de meta-muzică, cea care implică şi o reflecţie adâncită şi subtilă asupra variabilelor de geometrie interioară a operei, a aproximărilor mereu reluate în drumul spre centrul viziunii; cu pandantul lor, desigur, al excentricităţii şi diluării.

Dacă, de exemplu, are rezerve cu privire la conservarea variantelor (“variantele trebuie proscrise”), recunoaşte, totuşi, imediat, că “În… căutarea perfecţiunii’, sentimentul infinitului e sugerat mai puţin de… perfecţiune’ decât de căutare”. Numai că – observaţie importantă – “variantele” se cuvine să aibă o anumită, relativă convergenţă pentru a da sens amintitei căutări şi a asigura echilibrul între “concept” şi “improvizaţie”. Problema aceasta rămâne importantă pe întreg parcursul cărţii. O probă – negativă – o oferă comentariul, pigmentat ironic, asupra artei şi hazardului la un John Cage, compozitor neoavangardist cu miză extremă pe “jocul de zaruri” şi cu pretenţii, totuşi, de a crea conform naturii, însă fără o minimă preocupare pentru structură; contează, pentru el, ca pentru toţi avangardiştii, – observă cu justeţe autorul – nu atât rezultatul, cât procesul care conduce spre el. Or, la acest punct, eseistul se delimitează net de subiectul reflecţiilor sale, căci – ne dăm seama încă o dată –, el e adeptul unui fel de echilibru dinamic, în care linia majoră a “viziunii” să permită suficiente libertăţi de mişcare inventivă fără a fi fundamental afectată. Manierismul lui Cage nu-i poate apărea, astfel, decât – cum foarte expresiv o spune – un mod de a “împacheta frumuşel vidul”, cu un soi de diletantism al referinţelor filosfice, în speţă orientale, ce fac din compozitorul în cauză un… “artist, promovat demiurg şi conferenţiar”!

În imediata apropiere, eseul despre Glenn Gould preţuieşte superlativ unele interpretări şi opinii ale acestuia, dar amendează narcisismul “marţianului” egocentric, de o “originalitate voită”, de pildă, în înregistrările sonatelor pentru pian ale lui Mozart, sau frivolitatea unor comportamente.

Câteva dintre cele mai remarcabile pagini le consacră Andrei Vieru –glosând pe tema aceloraşi “manierisme” – lui E. M. Cioran (în simetrie cu compozitorul Mauricio Kagel), în secvenţa intitulată “Arta cuvintelor şi pericolele stilului”. Admiraţia pentru românul francizat, mare stilist, cum ştie toată lumea, nu-i interzice un număr de subtile şi elegante rezerve, legate tocmai de apartenenţa gânditorului la o epocă “a gradului al doilea”, cu alte cuvinte a manierismului, a “ceea ce e mai strălucit decât ceea ce ai de spus”. Sub acest unghi, eseistul- moralist, face câteva remarci de mare fineţe, glosând pe marginea unor cugetări cioraniene în care autorul lor se împovărează de toate defectele, tarele, viciile. Scrie, astfel, că “Ar trebui să-i fim recunoscători lui Cioran de a fi schiţat o un fel de teorie a imposturii generalizate”. Şi, ceva mai încolo, acest elocvent pasaj, pornind de la reveria emfatică a unui “neronism cosmic”, clamată undeva de Cioran, care mai scrisese, supralicitând, că regretă a fi “un Raskolnikov fără scuza crimei”: “Frumoasă formulă, ce întăreşte ideea după care cinismul ţine mai puţin de o atitudine filosofică decât de balet. La urma urmelor, o idee nu e niciodată cinică atâta vreme cât nu e exprimată, cât timp nu e vizibilă, cât nu se presupune că-l va uimi sau revolta pe burghez. (…) Cinismul îmi pare a fi o formă de nonconformism frivol, fără urmări şi, la urma urmelor, anodin: gânditorul conformist dispune de o imensă aptitudine de a se indigna pentru nimic”.

“Variaţiunile” sale pe tema zisului manierism le regăsim şi în reflecţia asupra interpretărilor unor opere muzicale în funcţie (sau nu) de contextul în care au fost create. Documentaţia exhaustivă ar fi în acest caz un soi de corespondent al celorlalte”manierisme”, întrucât deturnează atenţia de la linia esenţială a operei, de la ceea ce are ea netemporal, spre detalii minore de ordin conjunctural. Împreună cu cei ce calificau epoca noastră drept una a “comentariului”, în fond alexandrină, eseistul crede că acum “documentarea şi dosarele bântuie”, că fardul, machiajul, epidermicul sunt la putere, pe când, în realitate, ele reprezintă neesenţialul, ceea ce moare în timp.
“Eclesiastul” se exprimă tocmai aici, la acest capitol de Artă şi interpretare. El ştie că trecutul cade în uitare, ceea ce rămâne, ca “etern” este abia “scheletul” operei, imaginea redusă la esenţă. Tocmai căutarea acesteia fără a crede, totuşi, într-o singură interpretare posibilă, atenuează scepticismul ca şi generalizat, întorcându-l către un soi de stoicism luminat, ce relativizează chiar ideea de perisabil şi de deşertăciune, permiţând “veselia” din tiltul acestui text şi al cărţii. Filonul nietzschean degajat-relativizant, de “ştiinţă voioasă”, va fi având tocmai acest înţeles: căutăm un fel de adevăr al nostru relativizând Adevărurile, şi e bine să ne bucurăm de ceea ce realizăm prin propriile puteri, prin propriul efort de cunoaştere.

Interpretul Andrei Vieru e şi el convins că atenţia creatoare sfărâmată în miile de interpretări diverse e de depăşit către una sintetică şi vie, beneficind de investiţia personală de sensibilitate şi înţelegere, într-o perspectivă în care “logica şi arbitrariul alcătuiesc nişte pandanţi ideali”. Revenim aşadar mereu la miza pe un anumit echilibru dinamic, căutat deopotrivă în creaţie şi în interpretarea ei. Lucru dificil într-o epocă pentru care scrisul moralistului e adesea mustrător, fără pedanterie, totuşi. În artă ca şi în alte zone ale vieţii sociale, bunăoară în politică, el înregistrează, nu fără amărăciune o nivelare, un fel de oboseală şi vlăguire, încercarea de a justifica aproape orice, mai ales într-o lume a consumului, unde diversitatea devine monotonă, iar excepţia de la regulă, independenţa de gândire e privită cu destulă suspiciune.

Noul Eclesiast vede acum noile deşertăciuni, scriind, bunăoară, despre atmosfera vieţii în Occidentul comod-consumist, pe care l-a ales în urmă cu vreo două decenii: “Dar aici, până şi stelele au mania mişcării, strălucesc, se veştejesc şi mor. Orizontul şi cerurile noastre de acum? Nişte afişe care se schimbă”… Nu e, aşadar, deloc surprinzător în acest context că Andrei Vieru întârzie cu vădită plăcere şi cu un tandru sentiment de solidaritate asupra unor scrieri şi personaje literare precum cele ale J.D. Salinger, într-o suită de extrase şi reflecţii empatice. Îi place la acest scriitor izolat şi retras de decenii într-o compactă tăcere un soi de prospeţime originară, de candoare neafectată de amintita cultură a comentariului. Gustul pentru “singuratici” îl manifestase deja şi comentând arta aparte a unor Miles Davis, Glenn Gould, dar exemplele se extind la figuri ca Tolstoi, Soljeniţîn, Greta Garbo, Vladimir Horowitz…

Pentru că am amintit mereu despre constanta năzuinţă de echilibrare a “improvizaţiei” cu “conceptul”, a “variaţiunilor”de tot felul, cu “scheletul” mai mult sau mai puţin etern al lucrurilor, nu e lipsit de semnificaţie – deşi cumva insolit – capitolul de reflecţii pe teme de… matematică, cu desfăşurări de formule ce pot complexa un cititor ignorant în materie, precum cel ce glosează acum pe marginea cărţii. E, în aceste consideraţii, o frumoasă degajare, o dexteritate sui generis a celui deplin familiarizat cu abstracţiunile şi cu subtilele articulări de geometrii nevăzute, care pot duce, iată, de la un Bach către ordinile simbolice ale cifrelor (şi cifrurilor) de pe alte paliere ale creaţiei.

Tot aşa, comentariile făcute cu evidentă plăcere la meditaţiile pe tema “riscurilor gândirii” ale unui Terente Robert, secondat de Sorin Vieru, la care categoriile şi subcategoriile etajate ale gândirii şi subiectivităţii (psihanaliza freudiană şi Jung sunt aici repere şi pretexte de subtile confruntări), certifică unitatea de profunzime a viziunii unui eseist autentic, ce răspunde perfect definiţiei speciei, atente la personala articulare a aventurii unei idei; în ocurenţă, tema… temei cu variaţiuni, a “manierismului”. Nu e de trecut cu vederea, la diverse pagini ale acestei remarcabile cărţi, nici reflecţia asupra unor aspecte ale spiritualităţii româneşti, începând cu meditaţiile de o sobră afecţiune pe tema exemplului patern, al compozitorului Anatol Vieru, dinspre care sunt moştenite multe date şi repere ale propriei reflecţii ale eseistului, evocarea unor note exemplare ale personalităţii lui George Enescu. Dar, mai ales, pe linia moralismului sceptic al lui Cioran, cugetările privind unele mentalităţi naţionale criticabile.

Ar fi încă multe de spus despre această voioşie uşor elegiacă a muzicianului exprimat acum, în postură de Eclesiast postmodern, ca eseist-moralist de excelentă ţinută şi într-o limbă franceză ce pare a contrazice, prin varietatea registrelor puse în joc, părerile sale nu foarte entuziaste tocmai faţă de capacităţile de comunicare proaspătă, colorată, directă, ale unui idiom rafinat mai degrabă în medii de salon, unde nu se poate vorbi desopre “realităţile intime”.

http://www.curteaveche.ro/carti/noi-aparitii/ecleziastul-vesel.html