Regizor al unor filme memorabile – “Glissando”, “Proba de microfon”, “Patul conjugal”, “Senatorul melcilor” -, Mircea Daneliuc s-a impus şi ca un apreciat scriitor, dacă ar fi să amintim doar Premiul ASPRO pentru cea mai bună carte a anului, în 1997, pentru romanul “Pisica ruptă”.
În noul său volum de proze scurte, “Două spălări pe cap”, în acelaşi inconfundabil stil economicos, pentrant şi tighelit de savoare, Mircea Daneliuc montează abrupt “scene cu poporul român”, aşa cum o face, de pildă, în Buon Natale (“sarcina” europeană a României de a trimite un brad, de Crăciun, la Vatican), în Blatul (“tehnica” de a vinde cafele în tren a unui oacheş întreprinzător postrevoluţionar) sau în Sighişoara (“managementul” unei femei a zilelor noastre care-şi planifică riguros concubinajul cu doi români plecaţi să lucreze în străinătate): o proză datorată unui “ochi enorm” şi celui mai exact urmaş al lui Caragiale.