Recidivăm cu un titlu de Bolaño. Tîrfe asasine, volum care cuprinde 13 povestiri, 13 piese palpitînd de viaţă, chiar dacă uneori viaţa ia forme aberante, monstruoase. Chilianul cel mai titrat al momentului nu scapă de obsesii nu doar la nivelul temelor. Bolano este un maestru desăvîrşit al tensiunii, creează cu subtilitate o aşteptare în cititor, pentru ca mai apoi să-i propună un deznodămînt în regim de anticlimax. Îşi dezumflă cititorul şi îl aduce cu picioarele pe pămînt, în zona verosimiulului, finalul se produce neaşteptat, dar în zona firescului. Un truc parşiv, care stîrneşte mult mai multă nelinişte decît dacă autorul ar forţa o morală musculoasă.
Spre deosebire de cele două romane deja publicate de Curtea Veche, Nocturnă în Chile şi O stea îndepărtată, cele volumul de faţă se prezintă într-un stil dezordonat, neglijent, pe alocuri eşuînd în ceea ce ar putea să pară mici nereuşite literare, deşi premeditarea nu poate fi pusă la îndoială. Împreună cu tonul fără acute, monoton, înşelător, contribuie la strania scamatorie literară pe care Bolaño o reuşeşte. În cele din urmă, cacealmaua e maximă, iar cititorul, văzîndu-şi de propria lui viaţă, riscă să nu-şi mai audă propriile gînduri, pentru că personajele lui Bolaño îi mai zăbovesc încă în minte. Şi, totuşi, ce făcea Buba în baie cu sîngele celor doi colegi de echipă?

Adrian Buz

„Aşa este literatura lui Bolaño. Şi aşa va continua să fie: o viitură în care cîntă bestii pline de lirism şi gîndesc creierele cele mai exacte. Iar eu scriu asta în după-amiaza zilei de marţi, după ce tocmai am fost sunat şi mi s-a comunicat moartea lui. Jos, în stradă, într-o cabină telefonică, un om loveşte şi urlă în telefon: Spune-mi ceva! Nu-i răspunde nimeni. O scenă clasică dintr-o carte de Bolaño. Un ultim şi sublim omagiu pe care realitatea îl aduce ficţiunilor sale.”
Rodrigo Fresán, 16 iulie 2003

Curtea Veche Publishing
Colecţia Byblos
Tîrfe asasine/ Roberto Bolaño
Traducere din limba spaniolă şi note de Alina Cantacuzino

În timp ce brancardierii coborau trupul meu din portbagaj eu m-am uitat la casă cu admiraţie şi stupoare. Nu mai fusesem niciodată în vreo casă ca aceea. Părea veche. Fără îndoială că făcea o avere. Despre arhitectura ei nu pot spune prea multe.
Am intrat pe una din intrările de serviciu. Am trecut prin bucătărie, imaculată şi rece ca bucătăria unui restaurant închis de mai mulţi ani, am străbătut un coridor slab luminat şi în final am luat un lift care ne-a dus până la subsol. Când uşile liftulu s-au deschis am dat cu ochii de Jean-Claude Villeneuve. L-am recunoscut imediat. Cu părul lung şi grizonat, cu ochelarii cu lentile groase, o privire cenuşie care trăda un copil fără apărare, cu buzele subţiri şi puternice care trădau, dimpotrivă, un bărbat care ştia foarte bine ce vrea. Era îmbrăcat în jeanşi şi în tricou. Ţinuta lui m-a şocat, fiindcă îl văzusem în toate fotografiile îmbrăcat cu foarte multă eleganţă. Discret, dar elegant. Villeneuve cel din faţa mea, părea, din contră, un rocker bătrân şi nedormit. Mersul lui însă era inconfundabil: se mişca la fel de nesigur cum îl văzusem de-atâtea ori la televizor, când după prezentarea colecţiilor de toamnă-iarnă sau de primăvară-vară urca pe podium, ai fi zis că mai mult din obligaţie, târât de modelele lui favorite ca să primească aplauzele unanime ale publicului.
Brancardierii au aşezat cadavrul meu pe un divan verde închis şi s-au dat câţiva paşi înapoi, în aşteptarea sentinţei lui Villeneuve. Acesta s-a apropiat, mi-a dezvelit faţa şi pe urmă fără să spună nimic s-a îndreptat spre un mic scrin de lemn nobil (cred) de unde a scos un plic. Brancardierii au primit plicul, care mai mult ca sigur conţinea o importantă sumă de bani, deşi niciunul dintre ei nu s-a deranjat să-i numere şi apoi unul dintre ei a spus că reveneau să mă ia a doua zi de dimineaţă la şapte şi au plecat. Villeneuve a ignorat cuvintele lor de la revedere. Brancardierii au dispărut pe unde intraserăm, am auzit zgomotul liftului şi pe urmă liniştea. Villeneuve fără să acorde atenţie corpului meu, a deschis un monitor. Am privit pe deasupra umărului lui. Pseudoartiştii erau lângă poarta metalică, aşteptând ca Villeneuve să le permită ieşirea. Maşina a dispărut pe străzile acelui cartier atât de select, iar poarta metalică s-a închis cu un scârţâit sec.
Din clipa aceea totul s-a schimbat în viaţa mea supranaturală, s-a accelerat în secvenţe care se distingeau perfect una de cealaltă în ciuda repeziciunii cu care se succedau. Villeneuve s-a apropiat de o piesă de mobilier care semăna cu minibarului unui hotel de duzină şi a luat un suc de mere. L-a deschis, a început să bea direct din sticlă şi a stins monitorul de supraveghere. Fără să se oprească din băut, a pus muzică. O muzică pe care n-o mai auzisem, sau poate că da, cert e că am ascultat-o cu atenţie şi mi s-a părut că o auzeam pentru prima dată: chitară electrică, un pian, un saxofon, ceva trist şi melancolic, dar şi foarte puternic, ca şi cum sufletul muzicianului n-ar fi cedat. M-am apropiat de aparat cu speranţa de a vedea numele muzicianului pe coperta compact-discului, dar n-am văzut nimic. Doar chipul lui Villeneuve care în penumbră mi s-a părut straniu, de parcă după ce rămăsese singur şi băuse din sucul de mere s-ar fi încălzit brusc. O picătură minusculă i se prelingea pe bărbie. Mi s-a părut că observ şi un fior uşor.
Pe urmă Villeneuve a lăsat paharul lângă cd player şi s-a apropiat de trupul meu. M-a privit un timp ca şi cum n-ar fi ştiut ce să facă, ceea ce nu era adevărat, sau ca şi cum ar fi încercat să ghicească ce speranţe sau dorinţi palpitaseră vreodată în pachetul acela înfăşurat într-un sac de plastic pe care îl avea acum la dispoziţie. A rămas aşa o vreme. Eu n-am ştiut, întotdeauna am fost ingenuu, care-i erau intenţiile. Dacă le-aş fi ştiut, m-aş fi îngrijorat. Dar nu ştiam, aşa că m-am aşezat într-unul dintre comfortabilele fotolii de piele existente în cameră şi am aşteptat. Atunci Villeneuve a desfăcut cu mare grijă ambalajul în care se găsea corpul meu lăsând sacul de plastic mototolit sub picioarele mele […]