La 74 de ani, Ştefan Racovitză scrie despre viaţa sa, a prietenilor şi a familiei sale de boieri şi domni pământeni, familie veche de cinci veacuri. Scrie despre un destin aş spune „tipic“: persecuţiile luptei de clasă încă din copilărie, apoi cele din tinereţe, emigrarea la maturitate — o nouă „încercare“, sub un alt orizont. Între Câmpulung şi Geneva, anii din Bucureşti — tot atâtea „praguri“. Ştefan Racovitză le evocă — scrie clar, cugetat, fără tonuri prea contrastante, asumat, decis. Cu o sinceritate necomplezentă, în primul rând faţă de sine. „Corectitudinea politică“ nu-i stă în fire, nici când scrie despre Occidentul de azi, nici când scrie despre România de azi sau despre cea lăsată în urmă cu peste 30 de ani; şi nici când scrie despre emigraţia ce îl înconjoară.

Scenele din viaţa unui duşman de clasă privesc cititorul în ochi, aduc aminte de ceea ce nu trebuie uitat. O miză demnă, necesară, deschisă.

Gelu Ionescu

Text clape

Spre deosebire de alţii, soarta m-a ferit de închisoare, pe mine, nu şi pe alţi membri ai familiei mele. Nu am fost nici maltratat fizic. În rest, nu ne-a ocolit niciuna dintre binefacerile luptei de clasă: alungarea din casă cu o pătură, o pernă, un cearşaf, o lingură,

o farfurie, o cană şi un schimb de rufe de căciulă, domiciliul forţat în condiţii locative execrabile, foamea, când nu era subnutriţia, desele arestări şi stagii prin închisorile timpului ale membrilor şi prietenilor familiei, şomajul adulţilor rămaşi „afară“ sau, preferabil totuşi, utilizarea lor în munci fără raport cu calificările avute, umilirea şi persecuţiile, marginalizarea socială şi excluziunea, bararea accesului la şcolile permiţând intrarea în învăţământul superior sau exmatricularea din universitate, unde ajunsesem, recunosc, oarecum prin efracţie, ascunzând date redibitorii dintr-o deja foarte încărcată autobiografie. Cu alte cuvinte, pentru acele vremuri, nimic altceva decât banalul.

Ce a fost mai puţin banal însă a fost pervertirea celor mai mulţi dintre noi, cei tineri şi foarte tineri, şi mai târziu a tuturor generaţiilor. Trăiam cu toţii o autentică dedublare a personalităţii, un fel de duplicitate salvatoare. Era preţul integrităţii fizice, al supravieţuirii, plătit în detrimentul celei morale.

Acasă rareori cineva blestema comunismul în mod explicit. Ceea ce trăiam zilnic, noi, familia, rudele, prietenii şi cunoscuţii, pedagogic vorbind, ajungea să ne facă să ne evaluăm singuri condiţia şi contextul.

Vieţile fracturate ale părinţilor, unchilor şi bunicilor, uneori curmate brutal, alteori sleite pentru mulţi ani după gratii — noul element al confortului imobiliar —, trecerea de la o viaţă normală, ai mei trăiau decent, dar nu mai mult, la o sărăcie lucie, când nu era mizerie sadea şi discriminare permanentă, făceau mai mult şi mai bine decât pedagogia explicită a adulţilor, de altfel complet defazaţi faţă de ce li se întâmpla. Dar asta am aflat-o mult mai târziu.

Apoi, discuţiile pe faţă, fără să fie interzise sau de tot evacuate, erau ocolite şi din prudenţă, copiii putând comite cu uşurinţă indiscreţii periculoase pentru părinţii care, ciumaţi fiind, erau sub permanenta supraveghere a ochilor şi urechilor patriei. De unde şi o dublă retorică, simetrică cu dubla mentalitate, cea de acasă şi cea din afară, amândouă etanşe. Una trăiam acasă, alta la şcoală.

În familie eram impregnaţi de un trecut de care nu eram încă rupţi. Era paradisul pierdut, a cărui restaurare urma să fie asigurată de americani. Nu urmau ei să vină curând? Nu-i aştepta mai toată suflarea românească? Alta era la şcoală sau în public, unde nimic nu trebuia să transpire din ceea ce „eram“ acasă, unde „ăştia“ erau duşmanii noştri de care trebuia să ne ferim pentru că ne făcuseră rău şi continuau să ni-l facă.

Cu alte cuvinte, una gândeam, alta spuneam.

Prezentare autor

Ştefan Racovitză s-a născut în 1936 la Bucureşti. Trăieşte în domiciliu forţat la Câmpulung Muscel între 1949 şi 1954. Aici absolvă Şcoala Pedagogică de învăţători şi Şcoala Medie (liceul).

Intră prin concurs la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Este exmatriculat pentru origine socială nesănătoasă la începutului anului V, în 1958 şi trimis pentru „reabilitare“ la munca de jos, în construcţii şi în unităţi agricole. Reintegrat după trei ani.

Este absolvent al Facultăţii de Biologie în 1962. Lucrează ca profesor secundar de Ştiinţe Naturale şi Chimie la un liceu din preajma Bucureştilor, apoi geobotanist la Comitetul Geologic Român.

În 1966 începe să colaboreze la mai multe ziare şi reviste bucureştene. În 1968 intră prin concurs la Redacţia de Ştiinţă a Televiziunii Române. După scurtă vreme trece la secţia emisiunilor pentru sate. Este dat afară de la TVR ca urmare a cererii de plecare din ţară.

În 1978 părăseşte ţara şi obţine statutul de refugiat politic în Elveţia, la Geneva. După un an de supliniri în învăţământul secundar obţine prin concurs un post de cercetător la Serviciul de Cercetări Pedagogice, specialitatea „mijloace de învăţământ audiovizuale“ de unde iese la pensie în 2001. În 1988 obţine un master în Ştiinţele Educaţiei, specialitatea „Comunicare“ la Facultatea de Psihologie şi de Ştiinţele Educaţiei a Universităţii din Geneva.

În 1992 preia şi responsabilitatea CĂMINULUI românesc, publicaţia trimestrială a Comunităţii Românilor din Elveţia. Publică articole în limba română în ziarul pe care-l realizează, dar şi în alte câteva publicaţii din ţară şi din Statele Unite.

În 2005 publică la Editura Libra din Bucureşti o culegere

de articole sub titlul Cu mâinile de cap (Cronica cârcotaşului). Părăseşte redacţia CĂMINULUI românesc după mai bine de 16 ani, în 2008.