„TOATE ACESTEA LE VOI DESCRIE, CÂNDVA, ŞI MAI EXACT.“ Propoziţia din finalul volumului Verbele auxiliare ale inimii fusese o promisiune, o ameninţare sau un citat? În 1985, când a apărut această carte concepută ca un ferpar, ultima propoziţie părea mai degrabă o manifestare a atitudinii autorului. După volumele Harmonia cælestis şi Ediţia revăzută, „cărţile tatălui“, odată cu apariţia romanului Nicio artă, după mai bine de două decenii, celebra propoziţie esterházyană capătă o nouă semnificaţie.
Nicio artă este cartea mamei înviate, a mamei care cunoaşte legea ofsaidului, limbajul acesteia, prin intermediul căruia este definită relaţia ei cu lumea. Fiul există numai în funcţie de limbajul-fotbalistic-al-mamei, la fel ca restul lumii. În această carte, fotbalul este prezentat drept concepţie despre lume, a cărei provenienţă îşi are rădăcinile în raportul faţă de mamă şi faţă de limba maternă: complexul limbii materne.
În cazul în care cititorul caută în acest volum al lui Péter Esterházy firele „romanului de familie“, le va găsi în întâmplări rotunde, scrise cu măiestrie. În cazul în care caută sentimente – le va găsi şi pe acestea. Cel interesat de lumea textului autoreflexiv în stil esterházyan (unde începe şi unde se sfârşeşte scriitorul?) nu va fi decepţionat.
Academia de Cultură Fotbalistică din Germania a declarat romanul Nicio artă cea mai bună carte fotbalistică a anului 2009. Comisia de acordare a premiului şi-a motivat opţiunea prin faptul că autorul „descrie jocul cu mingea drept un destin comic, emoţionant al familiei, oferindu-ne astfel o proză oedipiană de super-clasă“.

„Nicio artă, ultima carte a lui Péter Esterházy despre care suntem tentaţi să credem că e un roman, vorbeşte de mamă, despre fotbal şi despre paradoxurile comunismului târziu – cu efect electrizant.“
Hans Ulrich Gumbrecht, Frankfurter Allgemeine Zeitung

„Cu un umor chiar grotesc pe alocuri, Péter Esterházy relatează istoria tragică a Europei Centrale în secolul XX. Îndrăzneţ, dar minunat.“
Ulrich Weinzierl, Die Wel

Péter Esterházy (născut în 1950, la Budapesta, într-una dintre cele mai vechi şi renumite familii aristocratice din Ungaria) este, probabil, scriitorul maghiar cel mai cunoscut în momentul de faţă, una dintre vocile şi conştiinţele literare definitorii pentru problematica spaţiului central şi est-european contemporan. A urmat iniţial studii de matematică la universitatea din oraşul natal şi a lucrat ca mate-matician între 1974 şi 1978; a debutat în 1978 în reviste literare, iar de atunci s-a dedicat în întregime literaturii. Este autorul unei opere vaste, ce cuprinde romane, nuvele, piese de teatru, eseuri, studii, publicistică, lucrări traduse în peste douăzeci şi cinci de limbi şi încununate cu numeroase distincţii naţionale (printre care prestigiosul premiu Kossuth, în 1996) şi internaţionale (Herder, în 2002, Grinzane Cavour, în 2004, Premiul Păcii al Uniunii Editorilor şi Librarilor din Germania, în 2004, Premiul de Excelenţă al Institutului Cultural Român, Premiul Grinzane-Beppe Fenoglio din Italia, în 2007 ş.a.). Curtea Veche Publishing i-a dedicat lui Péter Esterházy o serie de autor în care au apărut, până acum, în traducerea reputatei Anamaria Pop, următoarele cărţi: Verbele auxiliare ale inimii (2007), Harmonia cælestis (2008), Ediţie revăzută (2008), O femeie (2008), Rubens şi femeile neeuclidiene (2009; ultima piesă a acestui volum, Treizeci şi trei de variaţiuni pe craniul-Haydn, reprezentând o premieră editorială) şi un volum inedit de interviuri, La început eram încă un om normal – Dialog cyberspaţial (2010), Péter Esterházy în dialog cu Iolanda Malamen.