Alain Dieckhoff: De-a lungul războiului rece, problema naţională care a marcat atît de puternic perioada dintre cele două războaie mondiale a ajuns să fie dată uitării, în favoarea confruntării ideologice bipolare care a sfîşiat lumea. Fără îndoială că naţiunea nu a dispărut din orizontul politic, decolonizarea fiind opera mişcărilor de eliberare naţională. Însă dimensiunea propriu-zis naţională a fost în cea mai mare parte a timpului mascată de o retorică marxizantă şi aflată în strînsă legătură cu un internaţionalism de convenienţă. Această strategie de disimulare reprezenta un demers obligatoriu pentru comuniştii din lumea a treia, de la China la Cuba, trecînd prin Iugoslavia, dar de care nu au fost scutiţi nici ceilalţi lideri ai anticolonialismului. Nasser în Egipt, ca şi promotorii sirieni ai Partidului Baas Socialist nu au uitat să asocieze naţionalismul lor tumultuos cu un "socialism arab" la fel de patetic, care s-a rezumat, în principal, la etatizarea economiei. Perioada războiului rece s-a situat, aşadar, sub semnul eufemizării naţionalismului.
După căderea Zidului Berlinului, scena s-a schimbat în întregime. Sfîrşitul abrupt al luptei ideologico-militare dintre "lagărul socialist" şi "lumea liberă" va aduce din nou în prim-plan pe continentul european problema naţională. În timp ce balticii îşi recîştigă independenţa, Germania se angajează cu repeziciune într-un proces de unificare. În Iugoslavia, ca şi în Caucaz, înfruntarea naţionalismelor capătă o turnură violentă. Dintr-odată, nu mai este vorba decît de revanşa naţiunilor şi de trezirea naţionalismelor. (...) Obiectivul urmărit este acela de a deschide căi de reflecţie asupra naţionalismelor de disociere, cu alte cuvinte, asupra mişcărilor naţionalitare, care acţionează în interiorul unui stat constituit şi care solicită autonomia politică, chiar independenţa, în numele unui grup uman considerat "o naţiune" şi ai cărui membri împărtăşesc unele caracteristici specifice (istorie, cultură, limbă, trecut comun, teritoriu...).
Acest naţionalism periferic de ruptură constituie forma cea mai activă a naţionalismului contemporan, din Québec pînă în Balcani, traversînd Catalonia, Flandra sau Corsica. Nu este vorba de faptul că naţionalismul centralist şi unitar, revendicat cu putere de curentele de extremă-dreaptă populistă (Frontul Naţional, Partidul "Liberal" austriac...), a dispărut. Nici vorbă de aşa ceva. Însă în timp ce naţionalismele de acest fel se înscriu prin definiţie în cadrul statal existent, naţionalismele de disjuncţie se străduiesc să creeze noi spaţii politice, dînd astfel un nou impuls diseminării naţionalismului. Voi încerca să surprind resorturile profunde ale acestui fenomen, să-i cercetez în amănunt manifestările înainte de a examina, în cea de-a doua parte, care poate fi răspunsul statelor la acest fenomen.

Alain Dieckhoff a absolvit Universitatea din Paris (Nanterre) şi Institutul de Studii Politice din Paris. Este doctor în sociologie politică. Predă sociologia politică la Institutul de Studii Politice din Paris. Director de cercetare la CNRS (Centre d'études et de recherches internationales), este un specialist recunoscut al societăţii israeliene şi al conflictului arabo-israelian. În paralel, s-a angajat într-o amplă cercetare a mutaţiilor provocate de naţionalismul contemporan.
Printre lucrările sale se numără: Israéliens et Palestiniens. L'épreuve de la paix (1996); Israël. Une identité nationale en crise, La Documentation française (2001); Nationalismes en mutation en Méditerranée orientale, CNRS Éditions, 2002 (în colaborare cu Riva Kastoryano).
Are o prezenţă activă în publicaţiile de specialitate (Critique internationale; Politique internationale; Sociologie et sociétés; Les cahiers de l'Orient, Les cahiers du judaisme; Maghreb-Machrek; Cultures & conflits; L'Année sociologique), ca şi în alte publicaţii (L'Histoire; Les cahiers français; Ideazione).